---

Dragoste, relații și alte complicații...

---

Sărac sau bogat

Apoc.2,9 „Știu necazul tău și sărăcia ta (dar ești bogat)“  

Copilăria rămâne în amintirea celor mai mulţi din generaţia mea ca un timp deosebit de binecuvântat. Nu aveam jucării, nu aveam calculatorul, dar aveam o bogată fantezie pe care o foloseam în a inventa fel şi fel de jocuri. Unul din jocurile preferate era „rece, cald sau fierbinte”. Un copil ieşea afară, în lipsa lui se ascundea un obiect într-un loc ştiut doar de cei care rămâneau, şi în funcţie de cât de aproape sau departe era, toţi rosteam într-un glas, rece, dacă era foarte departe, cald când se apropia de acel loc sau fierbinte atunci când era gata să găsească obiectul ascuns. Cel venit de afară nu „vedea” de la început ceeace ştiau cei rămaşi în casă.

De multe ori jucăm un joc asemănător şi în comunitatea noastră. Nu vedem ce ar trebui să vedem. Adesea se aud cuvinte de resemnare în ce priveşte starea comunităţii: nu mai există iubirea de la început, parcă totul s-a plafonat, nu mai există nici o creştere spirituală, s-a dus părtăşia dintre noi etc. Realitatea este alta, văzută de la înălţimea cerului. Noi vedem o comunitate care nu mai creşte, care se face tot mai mică, e tot mai limitată, şi tot mai lipsită de puterea dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt. Speranţa, în loc să crească, parcă se micşorează tot mai mult. Pentru cei pesimişti, care trăiesc în zona „rece” e timpul să aibă o altă orientare, iar cei care se complac într-o stare de „căldicel” este vremea unei treziri. Cred că trebuie să privim lucrurile din zona „fierbinte”, care dau putere şi trezesc nădejdea mântuirii noastre. Noi avem un Domn care are toată puterea în cer şi pe pământ, Unul care vrea să fie cel mai bun prieten al nostru. În Domnul Hristos avem deplina cunoştinţă care, acceptată prin credinţă ne face bogaţi. Avem de partea noastră pe Cineva care a fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat, şi care ne-a făgăduit întotdeauna biruinţa, atâta timp cât rămânem de partea Sa. Când ne pomenim în faţa unei situaţii fără ieşire, avem alături pe Cineva care are sute de rezolvări pentru criza vieţii noastre. Avem Cuvântul Său minunat cu nenumărat de multe făgăduinţe, care ne oferă o perspectivă foarte luminoasă. Dacă ne concentrăm cu toată puterea asupra Domnului şi Mântuitorului nostru, vom descoperi că în toate luptele şi suferinţele noastre, în slăbiciunile şi limitările noastre, în părătăşia cu El găsim bogate daruri. Luptele pe care le câştigăm prin credinţa în El şi iubirea Lui sunt cele mai mari comori ale Bisericii noastre. Iar acea comunitate, slabă şi plină de defecte (cum sunt ispitit să o văd) este o comoară de mare preţ în ochii Lui, pentru că a răscumpărat-o prin sângele Său. Sărăcia noastră este o stare ferice, atâta timp când ne simţim dependenţi de Isus şi avem făgăduită Împărăţia Sa. Ascultă glasul Său: „O, dacă ai fi rece sau în clocot!” (Apoc.3,15)

Pastor Otto Stănoiu

---

Statornică în credinţă

Isaia 43,2: „Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, și flacăra nu te va aprinde.“

 În Aigues, la marginea regiunii Camargue (Franţa), se află turnul Constance, o construcţie cilindircă foarte masivă cu ziduri groase de 6m. În această închisoare erau aruncaţi de către regii Franţei deţinuţii politici. Printre ei se aflau şi hughenoţii, creştini crunt persecutaţi începând cu anul 1685. Din pricina credinţei lor au avut foarte mult de suferit. Bărbaţii ajungeau de obicei ca vâşlaşi pe galereele franceze, până la sfârşitul puterilor lor, iar femeile erau închise în vestitul turn Constance, care a mai fost denumit după aceea şi turnul de rezistenţă.

În iulie 1730, printre cele condamnate la izolare în turnul morţii era şi tânăra de 15 ani, Marie Durand. Ea a petrecut 38 de ani de cruntă mizerie şi prigoană în acest loc. Atunci când a ajuns în închisoare, a găsit aici 28 de femei şi doi bebeluși născuţi în detenţie. E greu de imaginat la câtă suferinţă au fost supuse aceste femei. Se mai întâmpla, din când în când, ca una din ele să-şi răscumpere libertatea printr-un jurământ de lepădare de credinţă şi un angajament că nu va mai frecventa adunările hughenoţilor. Altele, ca Isabeau Menet, o bună prietenă a Mariei, şi-a pierdut minţile.

În dreptul numelui Marie Durand, an de an, comandantul închisorii, scria un raport scurt, care prelungea şederea ei în închisoare – „Statornică în credinţa ei”. În 1768, când persecuţia împotriva hughenoţilor a încetat, ultima creştină eliberată a fost Marie Durand. Credinţa ei nu s-a clintit în cei 38 de ani de captivitate. Ea a mai trăit timp de opt ani împreună cu o colegă de celulă, murind în iulie 1776, când „marele eliberator”, aşa cum numea ea moartea în timpul prizonieratului, a venit în cele din urmă şi la ea.

Ea a fost foarte mult întărită de cuvintele tatălui ei, şi el condamnat pentru credinţa lui, pe care i le scrie la începutul detenţiei ei: „Pe măsura suferinţei care e din ce în ce mai mare, am asigurarea că Dumnezeu e tot mai aproape de mine.”

La vârsta de 18 ani, scrie câteva gânduri intitulate: „Rugăciunea din adânc”: „Răstignită pe crucea credinţei mele, stau în faţa Ta, Doamne. Te rog, mai întâi de toate, dă-mi putere să rezist ispitei de a nu mă lepăda de Tine, atunci când prigonitorii mei îmi cer lucrul acesta. Apăsată de slăbiciunile şi nedesăvârşirile mele pe care le-am experimentat în scurta mea viaţă, îţi mulţumesc pentru închisoarea aceasta, în care trăiesc doar datorită harului Tău. Fii alături de tatăl meu în captivitate şi zdrobeşte şarpele care doreşte cu orice preţ să-mi ia speranţa că aş mai vedea vreodată lumina soarelui. În mâna Ta predau din nou viaţa mea şi Te rog, păstrează-mi suflarea ca să te pot avea mereu pe Tine.”

Dumnezeu să ne însuflețească pe fiecare cu aceeași tărie de caracter pentru a rămâne neclintiți în credință.

Otto Stănoiu

---

Ascultă, fiule!

Prov.4,10: „Ascultă, fiule, primește cuvintele mele, și anii vieții tale se vor înmulți.“

Ce simplă era viața odată... Tatăl vorbea și fiul asculta. Cam așa putem să ne imaginăm perioada foarte lungă de veacuri, când omul umbla în căruța trasă de cai. Tatăl avea sfat, ca de la Dumnezeu, iar fiul nu avea altă alegere decât să asculte, asemenea unui rob. Dar odată cu progresul științei, profetizat de Sfânta Carte, timpurile s-au schimbat. Azi, iureșul vieții e amețitor. Tentațiile sunt mari, ispitele sunt multe. La tot pasul tânărul întâlnește seducția către păcat. E continuu momit către pasiunea de a câștiga bani, dorința după distracție e tot mai mare, e îngăduitor cu sine în dorința de a dobândi plăceri. Cine nu vrea să se „dea mare“ și cui nu i-ar plăcea să se lefăie în lux și extravanganță? Ce poți să-i mai spui fiului? Ce sfaturi poți să îi mai dai? Azi răspunsurile nu se mai caută în relația tată-fiu, ci toți tinerii aleargă la Mr. Google, care le știe pe toate. Unde rămâne Tatăl care are cuvintele înțelepte și puterea de a înmulți la nesfârșit anii vieții? Mai e actual să zăbovești în relația cu Tatăl, să deschizi cuvântul Său și să cauți cu răbdare răspuns la tot ce te frământă? Poate că pentru unii tineri citirea Bibliei nu mai prezintă interes. Deși trăim într-o țară creștină, în general, tinerii nu mai caută sfatul Tatălui ceresc. Și cine are curajul să o facă, de multe ori întâlnește un Dumnezeu ascuns, care nu prea pare interesat să ne ajute. De ce e posibil ca Tatăl să fie perceput în felul acesta? Ascultarea are două faze: ascultarea în sine (a recepta mesajul) și a da ascultare (a împlini mesajul). Trei prieteni se plimbau pe malul mării. Refluxul făcea ca plaja să fie foarte întinsă, iar ei s-au grăbit să alerge în larg. În timp ce alergau plin de veselie, dintr-odată, ca din senin îi surpinde ceața. Își pierd orientarea și ținându-se de mână caută drumul către mal. Fluxul începe rapid să reinstaureze supremația mării, iar ei nu mai știau care este direcția către țărm. Nivelul apei începe să crească. Încotro să alerge? Ceața ascunde privirii locul de unde au plecat. Ei știu că la flux apa se îndreaptă întotdeauna perpendicular spre țărm. Se opresc ca să asculte valurile mării. Apoi aleargă. Apoi, iarăși se opresc și urmăresc cu atenție direcția spre care se îndreaptă valurile, și aleargă din nou. În felul acesta găsesc în final țărmul salvator. Ce i-a salvat? Momentele de liniște, când se opreau ca să asculte marea? Sau reprizele energice de fugă? La fel este în viață. E nevoie să ne oprim și să ascultăm ce are de spus Tatăl; apoi, cu deplină încredere în El, să dăm ascultare, transformând porunca în faptă. Oprește-te să asculți și apoi grăbește să acționezi la cuvântul Tatălui. Repetând zilnic acest exercițiu, vei dobândi multă înțelepciune și anii vieții ți se vor înmulți.

Pastor Otto Stănoiu

Sabatul viitor în biserica noastră și live pe internet:

---